De ce Regatul Unit şi în special presa britanică au o atitudine atât de ostilă faţă de tot ce ţine de UE? EuroparlTV traversează Canalul Mânecii în căutarea unor răspunsuri.

Reporter UE: Euroscepticism în Regatul Unit

https://api.multimedia.europarl.europa.eu/documents/20125/15791064/m003-0166-ro_mf.srt

Regatul Unit - cunoscut pentru ceai,  familia regală şi aversiunea faţă de UE.

Am mers la Londra să aflăm de ce are  o puternică reputaţie de ţară eurosceptică

şi de ce pare atât de diferită  de rudele sale politice de pe continent.

Anglia e cam nehotărâtă:  vrea să aibă avantajele de a fi în UE,

însă nu vrea să sufere  de pe urma aspectelor negative.

Trebuie să ne pese.  Suntem cu toţii...

Majoritatea oamenilor din această ţară  sunt complet anti-UE.

Îmi văd de viaţa mea,  stau în colţişorul meu.

Iar UE să-şi vadă singură de probleme?  - Îmi mănânc puiul, asta fac.

Într-o naţiune de 62 de milioane de oameni,

cu siguranţă există opinii diverse  cu privire la UE.

Pentru a ajunge la rădăcina problemei,  am discutat cu un fost ofiţer de presă,

un profesor şi doi jurnalişti reprezentând  tabăra pro-UE şi pe cea eurosceptică.

Fiecare pare să definească diferit  euroscepticismul britanic.

Scepticismul este esenţa  jurnalismului britanic.

Încă din anii '80 am fost împovăraţi  cu acest termen

care acoperă o întreagă serie de fenomene

începând de la o 'euro-fobie' curată  şi ostilitate faţă de integrarea europeană

La extreme se află adevăraţi eurofobi.

Practic, sunt aproape xenofobi.  Nu le place nimic din ce nu e britanic.

Zona mai moderată  aparţine euroscepticismului.

Unii oameni se autointitulează  chiar euro-realişti.

Euroscepticismul înseamnă altceva  pentru cei din instituţiile europene.

Pentru ei, toţi cei care îi critică  sunt fie eurosceptici, fie populişti.

În anii '70, Regatul Unit a votat în favoarea  aderării la Comunitatea Europeană.

36 de ani mai târziu,  ziarele şi politicienii conservatori

vorbesc despre un referendum  privind ieşirea din UE.

Criza actuală are cu siguranţă un rol,  însă mulţi dau vina pe presă.

Fleet Street este locul unde s-a născut  tradiţia jurnalistică britanică.

Vorbeam recent cu un reporter  de investigaţie american.

El zicea: 'Pentru ce există ziarele?'  'Ca să stârnească vâlvă.'

Asta face parte din tradiţia britanică.

Stiloul este mai puternic decât sabia  iar pixurile jurnaliştilor britanici sunt tăioase.

Sunt în Bruxelles de aproape nouă ani.  Lucrez de cinci ani pentru 'The Telegraph'.

Cunosc instituţiile destul de bine.  Pot să scriu lucruri foarte tehnice.

Jurnaliştii britanici sunt mult mai instigatori,  deci uneori suntem chiar nepoliticoşi.

Aşa ne văd oamenii  pentru că nu suntem foarte respectuoşi

faţă de un anume 'domn preşedinte'  sau oricine altcineva.

Şi piaţa cere această abordare agresivă.

Fiind zece ziare naţionale  şi multe altele regionale,

titlurile trebuie să atragă publicul potrivit.

Popularele tabloide, deşi mai rău informate,  au fost sursa multor mituri despre UE.

Comisia Europeană are o listă  ce datează din anii '90.

E costisitor să menţii  corespondenţi în străinătate.

Tabloidele nu consideră că merită să aibă  corespondenţi la Bruxelles,

Aceştia vor să-şi vândă articolele,  deci exagerează povestea,

o deformează  - pe bună dreptate în opinia lor.

Adaugă elemente la poveste,  o deformează şi exagerează,

urmăresc să scrie ceva  ce editorul ar cumpăra.

Desigur, bananele îndoite sunt o poveste  incredibilă pe care, ca editor, nu o poţi rata.

Nu toată vina aparţine jurnaliştilor nesilitori  sau cererii de pe piaţă.

când azi trebuie să scrii despre mediu  iar mâine despre finanţe şi politică externă.

Poate e unul dintre motivele pentru care  presa nu acoperă bine subiectele europene,

pentru că nu există prea mulţi  super-bărbaţi şi super-femei.

Să cunoşti diferenţa dintre FESF şi PESC  nu e la fel de simplu ca abecedarul.

La summituri,  jurnaliştii simplifică adesea lucrurile.

Tindem să tratăm summiturile  ca o victorie sau o înfrângere.

E mai interesant dacă îl prezentăm  ca o luptă sau chiar o înfrângere potenţială.

Ultimul summit UE nu a făcut excepţie,  un tabloid făcând chiar referinţă la război.

Ştirile nu înseamnă doar veşti bune,

deci poate că presa britanică are dreptate

să menţină un ochi critic asupra  unei instituţii ce devine tot mai importantă.

Nu în toate ţările din Europa  găseşti în mod constant articole despre UE,

fie că sunt pozitive sau negative.  E un subiect de interes permanent.

Poate că Oscar Wilde  avea dreptate să spună:

'Singurul lucru mai rău decât  sa fii vorbit de rău este sa fii ignorat total.'