'Războiul împotriva terorii' declanşat de administraţia Bush a creat divergenţe între ţările din Uniunea Europeană. A fost Europa aproape de o implozie?

Lecţia de istorie: Războiul din Irak

https://api.multimedia.europarl.europa.eu/documents/20125/15800235/v001-0018-ro_mf.srt

Declanşat pe 20 martie 2003, războiul din Irak  marchează o sciziune majoră în istoria UE.

Între prăbuşirea turnurilor World Trade Center  pe 11 septembrie 2001

şi marea extindere a UE  la zece noi state membre pe 1 mai 2004,

intrarea puşcaşilor marini în Bagdad  a confirmat în orice caz

incapacitatea europenilor de a adopta  o poziţie coerentă

faţă de 'războiul împotriva terorii'  lansat de administraţia Bush.

Iată răspunsurile a doi eurodeputaţi  care s-au aflat în prima linie.

În primul rând, PE s-a opus  cu o largă majoritate războiului din Irak.

Desigur că diviziunea  s-a observat şi în Parlament,

dar noi am susţinut mai mult  argumentele părţii franceze.

În Germania, poziţia a fost folosită  în scopuri electorale,

fără nicio tentativă de influenţare  a americanilor în această chestiune.

Cred că pacea şi războiul  nu trebuie să fie subiecte electorale.

Cred că această problemă  a avut implicaţii foarte serioase.

Şi încă plătim pentru această diviziune.

Planul american de intervenţie militară în Irak  avea la bază presupusul risc

pe care îl reprezenta armamentul,  posibil nuclear, deţinut de Saddam Hussein

pentru o regiune deja destabilizată  de activitatea al-Qaeda,

organizaţia care semăna teamă în toată lumea,  dirijată de Osama bin Laden 

Saddam Hussein, în ciuda faptelor sale oribile,  nu avea nicio legătură cu al-Qaeda.

Era clar că nu avea  nicio legătură cu al-Qaeda

şi, de asemenea, nu s-au găsit niciodată dovezi  ale existenţei unor arme de distrugere în masă.

Preşedintele Bush s-a folosit de situaţie

pentru a declanşa un război care nu avea  legătură cu evenimentele de la 11 septembrie,

Disputa pe tema inspecţiilor ONU  asupra armamentului irakian

a scos la iveală diviziuni profunde  între europeni.

Folosirea forţei ar avea consecinţe grave

pentru populaţie, pentru regiune  şi pentru stabilitatea internaţională,

de aceea ar trebui să fie privită  doar ca o ultimă soluţie.

Pe 30 ianuarie, opt şefi de guvern europeni  semnează o scrisoare de susţinere

faţă de planul american de intervenţie în Irak.

Acestora li se alătură alţi zece pe 5 februarie.

Nouă zile mai târziu, ministrul de externe  francez se opune dramatic la New York,

având susţinerea Germaniei şi Rusiei.

Pe 24 februarie, SUA, Spania şi Regatul Unit  propun o rezoluţie în favoarea intervenţiei.

Franţa, Germania şi Rusia se opun din nou,

dar, reuniţi în Azore, americanii, britanicii,  spaniolii şi portughezii dau undă verde.

Pe 20 martie, preşedinţia greacă admite  eşecul tentativelor sale

de a menţine coeziunea la conducerea UE.

că miniştrii de externe  nu au abordat problema din timp.

Au acţionat pentru prima dată  în februarie 2003, când era deja prea târziu.

Cancelarul Schröder a făcut o declaraţie  într-o direcţie, iar Tony Blair în altă direcţie

şi ambii nu au avut nicio influenţă  până la urmă.

Ar fi trebuit să ne unim forţele şi poate atunci  am fi putut să-i influenţăm pe americani.

sub conducerea lui Tony Blair,  marioneta lui George Bush.

Asta a creat neîncredere între guverne  şi în rândul opiniei publice.

În final, controversele privind războiul din Irak

au adus mai mari daune pentru NATO  decât pentru UE.

Din cauza diviziunilor de pe vechiul continent,

Alianţa Nord-Atlantică a fost exclusă  din intervenţia în Irak.

Doar după summitul de la Bucureşti din 2008  va lăsa în urmă această eră de nesiguranţă.