Avocata pentru drepturile omului Nasrin Sotoudeh şi regizorul de film Jafar Panahi din Iran au câştigat Premiul Parlamentului pentru libertatea de gândire în 2012. Aceasta este povestea lor.

Aproape de dumneavoastră: Laureaţii Premiului Saharov din 2012

https://api.multimedia.europarl.europa.eu/documents/20125/16160947/m005-0029-roxx.srt

12 iunie 2009. Mahmoud Ahmadinejad  era reales pentru patru ani

preşedinte al Republicii Islamice Iran.

Vestea a fost urmată de proteste şi marşuri

pentru a condamna frauda electorală  evidentă. Represiunea a fost sângeroasă.

În următoarele luni arestările arbitrare  la toate nivelurile societăţii s-au înmulţit.

Nasrin Sotoudeh,  avocată pentru drepturile omului,

şi regizorul Jafar Panahi  au fost arestaţi şi condamnaţi.

Anul acesta,  Parlamentul European i-a omagiat

acordându-le Premiul Saharov  pentru libertatea de gândire.

Cred că Iranul este o ţară  unde se petrec lucruri

legate de drepturile omului, pedeapsa  cu moartea, o serie de încălcări regulate.

Este şi o ţară plasată strategic  în raport cu evenimentele din Siria.

Poziţia regimului iranian faţă de Siria  este opusă celei a Uniunii Europene.

Karim Lahidji şi-a continuat timp de 30 de  ani lupta pentru drepturile omului în Iran.

Cariera mea a avut o traiectorie similară  cu cea a a lui Nasrin Sotoudeh.

Avocat, avocat al deţinuţilor politici.

În 1981 am aflat că s-a emis  un mandat de arestare pe numele meu.

Am fost nevoit să părăsesc ţara  în secret, prin Turcia.

În acest context, Nasrin,  ca avocată pentru deţinuţi politici,

a fost arestată şi condamnată  la şase ani de închisoare

cu interdicţia  de a mai practica avocatura.

Pentru a face presiuni asupra lui Nasrin,

din când în când i se refuză, de exemplu,  vizitele săptămânale.

În iulie anul trecut, soţul şi fiica sa de 12 ani

au primit interdicţie de a părăsi ţara.

Cu acest gen de presiuni,  fie şi simbolice,

încearcă să înăbuşe voinţa  şi rezistenţa lui Nasrin.

Şi în faţa acestei politici secundare  de represiune,

a intrat pentru a patra oară în greva foamei.

Avocată iraniană în exil şi laureată  a Premiului Nobel pentru Pace în 2003,

Shirin Ebadi confirmă  că starea sănătăţii ei este foarte gravă.

Nasrin Sotoudeh se află  în greva foamei de peste 40 de zile.

Situaţia ei este critică şi ne temem  că viaţa ei ar putea fi în pericol.

Povestea nu se încheie aici. Represiunea  regimului e resimţită şi în cercurile artistice.

După ce i s-a interzis participarea  la festivalul de la Cannes în 2010,

Jafar Panahi, regizor renumit internaţional,

a fost condamnat la şase ani de închisoare  şi i s-a interzis să practice pentru 20 de ani.

Regimul nu-i iartă faptul că a participat  la manifestaţiile post-electorale.

Stilul lui cinematografic liber  provoacă teamă, deşi...

Jafar Panahi nu este un cineast politic.

Este un cineast... Cum să spun?  Are o opinie morală,

are o abordare etică a realităţii din ţara sa.  E profund iranian.

Nu este un cineast care vrea  să arate cu degetul, să atace.

Este cineva cu o capacitate metaforică  foarte puternică.

Sub arest la domiciliu,  în ciuda interdicţiei,

Panahi a reuşit să trimită în străinătate  pe o memorie USB

un nou film pe care l-a intitulat  'Acesta nu este un film'.

Iar Festivalul de la Cannes a decis  să-l prezinte oficial în 2011 la Cannes

Este în acelaşi timp un autoportret  al unui cineast

care este constrâns, obstrucţionat,  împiedicat, cenzurat...

Este povestea unui regizor  nevoit să-şi citească scenariile

şi să-şi imagineze din sufrageria sa  locurile de filmare.

Un film nu e niciodată ce spui,  este ce faci din el.

Recent, delegaţia Parlamentului  European pentru relaţiile cu Iran

trebuia să facă o vizită la Teheran,  însă şi-a anulat-o

din cauza refuzului autorităţilor iraniene

de a permite o întâlnire  cu Nasrin Sotoudeh şi Jafar Panahi.

Dar aceasta nu înseamnă că activitatea  delegaţiei este suspendată.

Pentru a îmbunătăţi drepturile omului  nu trebuie neapărat să mergi în Iran.

Deşi nu au primit permisiunea de a merge,

pot raporta regulat despre acest subiect  în Parlamentul European

şi pot oferi recomandări  despre ce trebuie făcut

pentru a ameliora drepturile  sub regimul iranian.

Această opinie e împărtăşită  de Isabelle Durand.

Cred că diplomaţia parlamentară,  prin delegaţii UE-Iran,

sau chiar în alte zone delicate de pe glob,

este un instrument utilizat insuficient.

Acolo se poate adăuga un plus de valoare,

cât timp aceste delegaţii înţeleg  că ele au o misiune dublă:

autorităţile, dar şi oponenţii,  societatea civilă şi apărătorii drepturilor omului.